Jean Raspail - Cine isi aminteste de oameni

"In anii lor cei mai norocosi, Lafko si ai sai nu au fost niciodata mai numerosi de o mie. Sa ne imaginam Franta populata doar de o mie de locuitori ratacind pe malurile raurilor si ale fluviilor in mici grupuri : asta era ! O singuratate siderala. (...)

Asa se iveste Lafko - pe neasteptate - din neantul unde il tinuse Dumnezeu ascuns cincizeci de secole, fiindca, dincolo de universul lui, doua din barcile sale, la cativa ani distanta, luate de Ayayema in vacarmul unei nopti cu furtuna, in timp ce el dormea pe uscat, au plutit in voia soartei pana la Nurnberg, TRAVERSAND TIMPUL SI SPATIUL. (...)

Cu fiecare an, i se adauga amintiri care se repeta intocmai, de la inceputul timpurilor. (...)

Asa arata viitorul pentru Lafko. An dupa an se repeta aceleasi nelinisti de la inceputul timpurilor, fara ca vreodata ordinea imuabila a vietii sale sa cunoasca o schimbare. (...)

Lafko, le aude vocile in ceata, inainte de a zari corabiile. Ii trebuie o sfortare uriasa sa admita existenta altor oameni, dupa atatea secole de singuratate. Creierul il doare atat de tare incat este nevoit sa lase rama pentru o clipa. (...) Si ce vede Lafko, de dupa micul cap ce ascunde stramtoarea ? O barca, sigur, dar una monstruoasa ! (...)


Viata nu a fost creata. Ea este. Ei nu au avut creator. Lumea de dincolo? Un desert de unde nimic nu poate izvori. In fata zdrobitoarei superioritati a celor care vin si care sunt creaturi umane, in lipsa unui refugiu divin, in fata tuturor minunilor care insotesc navigatia pe aceste barci gigantice din stramtoare, ei isi masoara, dintr-o data slabiciunea. Zadarnicia. Nimicnicia. Tragica lor inferioritate. (...)

Inima incepe sa-i bata speriata. Cei ce vin sunt mai tari decat Lafko, mai numerosi, si nu au femei... Pantecele ei tresare de frica pana inlauntrul coapselor ei. Ea stie ca ceilalti vor veni, ca nu se poate altfel si ca intr-o zi ... Wauda inchide ochii in fata viitorului. O lacrima ii curge de-a lungul obrazului. (...)

Wauda il priveste pe Lafko venind dupa ea in fundul colibei. INTRE COAPSELE EI, DOAR ACOLO ISI GASESTE EL GUSTUL VIETII. Nu exista alta caldura pentru a reincalzi inimile lor inghetate. Wauda o stie. Lafko o stie. Lafko ii ingaduie. Si Wauda il primeste pe Yannoek, fiindca si Yannoek are nevoie pentru a trai. Dupa Yannoek, Kanstay. Apoi dupa Kanstay, Tsefayok. Nu exista alt refugiu in universul kaweskarilor. Nici o divinitate feminina binefacatoare. Doar Wauda, care este viata insasi. (...)

Cand se vor deprinde sa faca schimburi, apoi sa fure, apoi sa cerseasca, in sfarsit, sa supravietuiasca din asta, BARCILE LOR VOR DEVENI LAZILE DE GUNOI IN CARE VOR CADEA DE PE PUNTEA NAVELOR TOT FELUL DE RESTURI, si atunci, DESTINUL LOR VA FI PECETLUIT. Vor fi necesari pentru asta, inca trei sute de ani. "