luni, 28 decembrie 2009

John Maxwell Coetzee - "Viata si vremurile lui Michael K."


Dupa ce-am vorbit despre nobeliati de carton, vine vremea sa reamintesc de Premiul Nobel pentru Literatura primit de Orhan Pamuk in 2006, si sa enumar cele cinci romane - toate stralucite - pe care le-am citit de acest autor, mentionandu-le in ordinea valorica, dupa criteriile mele subiective : "Ma numeasc Rosu", "Cartea neagra", "Zapada", " Fortareata alba", "Viata cea noua".

* * *

Descopar acum, citind romanul "Viata si vremurile lui Michael K", un nou nobeliat pe merit, in anul 2003, in persoana romancierului John Maxwell Coetzee.
O femeie de culoare, care avusese deja trei copii, cu barbati diferiti, despre a caror soarta, aflam doar ca al treilea, a murit dupa nastere, are un al patatrulea copil, cu buza de iepure.
Despre tata nu se vorbeste.
Femeia este menajera, si poarta copilul cu ea, pe la casele unde trudeste, apoi, de la varsta scolara il da la casa de copii, iar Michael devine gradinar in Cape Town.
In tara este razboi civil, iar mama imbatrinta, ajunge la spital, in stare grava, cu hidropizie.
Michael este
chemat sa o ia acasa pe muribunda. Sta sa o vegheze in camera ei improvizata dintr-o magazie a casei unde lucra ca menajera, si mamei ii vine ideea de a se reintoarce in tinutul natal, pentru a scapa de razboi, tanjind dupa linistea din zilele copilariei.
Femeia are doua portofele.
Unul cu bani vechi, pe care nu a avut curajul sa-i schimbe, si s-au devalorizat, si alta cu bani noi, ceea ce-l convinge pe fiu ca pot sa realizeze calatoria spre locurile de bastina ale mamei.
Dar autoritatile nu le elibereaza acte, asa ca nu se pot duce cu trenul, si fiul improvizeaza un carut, si porneste cu mama LA DRUM, FARA ACTE, pe timp de RAZBOI, un razboi pe care ei nu-l inteleg, dar ii suporta consecintele.
Calatoria lor este o adevarata odisee.Drumul este plin de pericole, violenta, ocolisuri, foame si moarte, caci mamei i se face rau, si moare intr-un spital dintr-o localitate straina, unde este incinerata.
Fiul continua calatoria, cu scopul de a duce cenusa mamei la locul de bastina.
Banii mamei, stransi cu truda, ii sunt furati de un militar, la un baraj de pe sosea.
La alt baraj,este retinut si obligat la munca silnica.
Pan
a aici am ajuns cu lectura, dar stiu tot ce va urma, caci traiesc in Tara Nimanui, si aici se vorbeste exact despre viata si moartea mea.
Recomand cartea aceasta propusa de "Raftul Denisei". In aceasta perioada, fiind lefter de munca, in concediu fortat, citesc cate o carte pe
zi.
Si acest roman curge ca un fluviu, incat nu te poti opri din lectura.
Merg azi la librarie sa mai iau tot ce se gaseste de Coetze in rafturi.

* * *

duminică, 27 decembrie 2009

Cinghiz Aitmatov - "Stigmatul Casandrei"



Nu cred ca exsista macar si un singur intelectual roman care sa nu fi auzit de romanul "O zi mai lunga decat veacul", scris de romancierul kirghiz Cinghiz Aitmatov.
"Astfel de oameni trebuie sa conduca lumea", mi-am spus in 1988, cand am citit cartea, si tocmai asa ceva se intampla :
Gorbaciov il cooptase in echipa sa cu care a realizat "glastnost" si "perestrioca", dupa care Aitmatov a activat din partea Rusiei, apoi din
partea Kirghizstanului, la ONU, la UE si pe langa NATO. A murit in Germania, in 10 iunie 2008.
Ceea ce a facut in politica este fara valoare. Gorbaciov a ratat. Lumea este la fel de rea ca in Razboiul Rece. Cand a scris despre ceea ce cunostea, in situl sau kirghiz, Aitmatov a fost stralucit.
Asta ramane de pe urma lui. Trecerea la perspectiva occidentala a autorului, este o ratare. O dovedeste si "Stigmatul Casandrei", din "Raftul Denisei". Este o carte plina de idei, dar fara suflet. Greu de citit aceasta carte eminamente politica. Dar iata un scurt fragment memorabil:


*
"Imi vine o idee, fie ea si idealista si prosteasca: ce s-ar fi intamplat daca omenirea ar fi evoluat fara sa inventeze arme si fara sa stie de razboaie ?
Ar fi oare omul fiinta care este acum, ar fi civilizatia asa cum o cunoastem azi,sau pe acest pamant ar domni o alta civilizatie si un alt fel de om ?
Oare o astfel de cale este exclusa din start ?"







sâmbătă, 26 decembrie 2009

Raftul Denisei - "Drumul" de Cormac McCarthy


Am citit de curand patru romane in colectia "Raftul Denisei", a editurii "Humanitas". Primul este romanul "Inca de pe atunci vulpea era vanatorul" de nobeliata Herta Muller.Cartea n-are nici cap, nici coada, cum are vulpea si orice lucru care se respecta,si cu atat mai mult trebuie sa aiba o carte scrisa pentru a atrage cititorul.
Ba mai mult, naratiunea nu se leaga deloc.
Femeia asta nu ar fi rezistat o mie si una de nopti cu povestile ei, si nici macar cat Anna Boleyn, care este "Ana celor o mie de zile".
Dar nici o singura zi nu este valabila, aceasta scriitoare improvizata si ratata dar nobeliata.
Cele trei carti pe care le-am citit de ea, m-au plictisit de moarte, dar citirea lor imi permite sa o bag in ma-sa pe faptura asta fara har, de care si-au batut joc cei care au nobeliat-o, caci cine o citeste, poate spune doar ca "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul".
Denisa, m-ai dezamagit ca ai lins-o in cur pe iapa asta batrana si hada, dar exceptia intareste regula si "Raftul Denisei" ramane cea mai selecta colectie romaneasca de romane din literatura lumii.
Romanul "Drumul" de Cormac McCarthy, laureat al premiului Pulitzer, este valabil, dar este o carte pe care o citesti si o uiti imediat.
Da, odata mi-a sarit inima din piept, citind-o.
Dar premiul nu-l merita.
"Amurgul zeilor stepei", de albanezul Ismail Kadare, este la inaltimea autorului.
Adica pe Everest.
Are stil, sensibilitate, dimensiuni insondabile, dincolo de cele trei ale lumii noastre.
Dar nu este o capodopera.
Sunt capodopere "Cetatea", "Palatul Viselor" si "Konstandin si Doruntina", trei din romanele acestui balcanic dintr-o tara marunta de la marginea Imperiului Otoman, care are insa, cel putin o viziune imperiala asupra lumii si existentei, daca nu chiar mai mult.
Iar ultima carte la care ma refer azi, romanul "Sorgul rosu", de cvasinecunoscutul chinez Mo Yan ( care, in traducere, inseamna "Nu Vorbi"), este o capodopera coplesitoare.
Dar trebuie sa ai ceva lecturi la activ ca sa sesizezi asta.
Sunt, pe Terra, scriitori, precum Kadare, Mo Yan, sau Haruki Murakami, pentru care si premiul Nobel este prea mic, dar care nu-l primesc.
In schimb, l-au primit in ultimii trei ani niste nulitati : Doris Lessing, Le Clezio si Herta Muller.
Ultimul care a meritat premiul Nobel , este turcul Orhan Pamuk
( "Ma numesc Rosu" - "Benim adim Kirmizi").

duminică, 20 decembrie 2009

Sunt fascinat de cartea "Sorgul rosu" de Mo Yan


Cel care vede filmul "Sorgul rosu" risca sa judece gresit cartea si ar fi pacat caci ne aflam in fata unei capodopere de o vastitate asemenea necuprinsului existentei.
Filmul nu reda nici a zecea partea din ampla desfasurare de evenimente dramatice descrise in roman , si nu atinge nici macar tangential ideile autorului, filosofia sa.
Este o alta rasa de oameni, de pe un alt continent, cu alte mentalitati si obiceiuri, si intamplarile se petrec sub presiunea teribila a ocupatiei japoneze in campul acela nesfarsit de sorg rosu, salbatic, de nimeni sadit, care inglobeaza si mistuie furnicile umane in imensitatea sa rosie.
Doar o pagina vorbeste despre comunism, fara macar a-i pomeni numele, si totusi o singura pagina realizeaza o critica devastatoare a unui sistem criminal care a pervertit relatiile dintre oameni.
*****

" Tata a socotit mereu ca in clipa in care au scos-o pe bunica din mormant, chipul ei era la fel de frumos ca al unei flori, ca splendoarea din groapa a fost orbitoare si ca aromele aparte incantau nasul - ceva cu totul si cu totul ca-ntr-o poveste.
Dar luptatorii care fusesera de fata tagaduiau ca lucrurile ar fi stat asa : de fiecare data cand vorbeau despre asta, fetele li se strambau convulsiv in timp ce infatisau extrem de viu infatisarea hidoasa a cadavrului putrezit al bunicii si putoarea lui inabusitoare.
Tata credea cu tarie ca bat campii, pentru ca el isi amintea ca era perfect limpede la minte in acele momente si ca vazuse cu ochii lui cum, dupa ce fusese data la o parte si ultima tulpina de sorg, chipul zambitor si dulce al bunicii ardea ca un foc aprins, bocnind bezmetic.
Iar parfumul ei ii lasase o amintire profunda si de durata intre buze si dinti. Era pacat doar ca acel moment fusese prea scurt.
De cum au ridicat din groapa corpul bunicii, infatisarea ei dulce si stralucitoare si aroma ei adanca s-au prefacut intr-un fum subtire care a disparut plutind usor, lasand in urma doar un schelet alb ca zapada."

*****

miercuri, 2 decembrie 2009

Teodora, desfranata Bizantului Procopiu din Cezareea


Am recitit cateva pagini din "Istoria secreta" de Procopius din Caesarea, carte citita la tinerete, si n-am lasat-o din mana pana nu am dat-o gata, pentru a doua oara, la 35 de ani de la prima lectura. Aceste carti scrise despre dusmani spun vrute si nevrute. Eu stiu ce se poate crede si ce nu , dar ma amuza mai ales partea care nu e de crezut, din care, fac, iata, o postare. Dar cate nu spun despre tine si cei care, ti-au fost, si nu-ti mai sunt prieteni. Sau cate nu lasa sa se scurga despre tine. Asa si cu filmul in care Base bate un copil la un miting democrat si liberal, in 2004. Filmul a ajuns la cunostinta noastra, iesit din maini democrate. Destule vom mai afla despre Base, incepand de saptamana viitoare, cand va fi "fostul presedinte ". Dar pe cine dracu-l va mai interesa ?
Plescoaia e interesanta doar azi. Maine, la Centura ! Sa revenim la o colega antica a ei, care nu a fost doar curva, caci l-a prostit pe Iustinian, si a fost si "legitima".

Procopius din Caesarea, "Istoria secreta" :



"Dupa ce copilele au ajuns in floarea varstei, mama lor le-a adus pe scena, caci erau frumoase. Comito, sora mai mare, a reusit in scurt timp sa-si faca un nume. Teodora, o insotea la teatru ca o slujnica. Desi nu era inca implinita pentru dragoste, se impreuna cu haimanale, cu o pofta vrednica de un barbat, si nu se da in laturi nici de la sclavii care-si insoteau stapanii la teatru, si savarseau in clipele de ragaz faradelegi de felul acesta.
Ea a staruit mult timp intr-o casa de desfrau, macinandu-si trupul cu indeletniciri impotriva firii. Cand s-a facut mare si coapta pentru dragoste, a fost acceptata pe scena, si a ajuns in scurt timp, o "tarfa care bate ulitele", cum spun stramosii nostri.
Nu era nici flautista, nici cantareata din lauta si nici priceputa la dantuire, ci arata privitorilor doar fragezimea si toata goliciunea trupului ei. Apoi a incercat toate formele de teatru si a luat parte la infatisarea unor bucati usoare si hazlii sau a jucat in cateva comedioare, caci era placuta si glumeata. Si de aceea s-a facut repede cunoscuta.
Femeia nu avea nici un pic de rusine si nimeni n-a vazut-o in incurcatura, ci faptuia fara sovaiala lucrurile cele mai necinstite; era asa fel facuta incat, chiar batuta si palmuita, glumea si radea cu hohote si-si ridica haina, dinainte sau la spate, ca sa le artate celor de fata goliciunea trupului si tot ce trebuia sa ramana tainuit de privirile barbatilor.
De iubiti isi batea joc, lasandu-se prinsa in moleseala dulce a dragostei si folosind mereu alte mestesuguri de unire cu barbatul, incat izbutea sa inlantuie pentru totdeauna sufletele doritorilor de desfatare; insa nu se lasa dusa de nici unul din ei, dimpotriva, ea ii subjuga pe toti. Nimeni n-o intrecea in pofta de dragoste, caci mergea uneori la ospete cu zece tineri si chiar mai multi, aflati toti, in culmea puterilor trupesti si bine inzestrati pentru iubire, si, pana dimineata, se culca cu toti mesenii. ( ... )
Rolul sau la teatru, era sa se dezbrace in fata poporului, si ramanand goala se intindea pe scena cu fata in sus. Alti lucratori din teatru, ii aruncau boabe de orz peste partile rusinoase, iar niste gansaci, anume pregatiti pentru asa ceva, le ciupeau, una cate una de acolo, cu pliscurile lor, si le mancau ... "