Soapta astrelor, ascultata de Diana Alzner

„Mi-a izvorât o lacrimă din ochi, mi s-a rostogolit pe obraz şi-a căzut la pământ, deja îngheţată, cu un pocnet metalic. Jenski s-a aplecat şi a ridicat-o. Urma lăsată de ea îmi înţepa obrazul, dar lacrima scânteia în palma comandantului ca un cadou.

-         Şoapta astrelor, a spus el.

-         Ce anume?

-         Un poet ca tine ar trebui s-o ştie. I se spune „şoapta astrelor”. Ascultă, a spus, ridicând un deget pentru a face linişte.

Încă mai auzeam clinchetul şi am lungit gâtul să văd despre ce era vorba. Jenski a râs.

-         Nu, aici. Uite.

Şi-a deschis gura în formă de O şi-a expirat încet. Făcând asta, am văzut norul respiraţiei căzând într-o ploaie la pământ. Acela era sunetul pe care-l auzisem: respiraţia noastră ce cădea.

-         E o expresie a iacuţilor. Înseamnă o perioadă atât de friguroasă, încât respiraţia îngheţată îţi cade la pământ înainte să se poată risipi. Iacuţii spun că n-ai voie niciodată să dezvălui secrete în aer liber în timpul şoaptei astrelor, fiindcă înseşi cuvintele îngheaţă iar în timpul dezgheţului de primăvară oricine trece pe lângă locul acela le va putea auzi. Primăvara, aerul se umple de bârfe vechi, ordine neexecutate, vocile copiilor ce au devenit adolescenţi şi frânturi din discuţii de mult încheiate. Vocea ta, tovarăşe poet, discuţia noastră, va rămâne aici mai mult decât tine.

În momentul acela am crezut că vrea să mă omoare. (...)

M-a chemat spre copacul doborât. Acesta zăcea în mijlocul unui morman de gheaţă, zăpadă, aşchii de lemn şi pământ siberian negru.

A luat puţin tutun rozaliu din cutie, a răsturnat restul pe jos şi m-a condus către mijlocul petei de pământ.

- Respiră.

Respiraţia mi-a căzut în mici bucăţi de grindină pe pământul deja îngheţat.

-         Perfect. Acum, ce poezie ţi-ai dori să citeşti?

-         Poftim?

-         Ce poezie? Care e preferata ta? Ţine, ţine, poate că nu-ţi mai aduci aminte. Poate că nu-ţi aminteşti acum nici o iotă. Aruncă o privire!

S-a aşezat pe trunchiul copacului la picioarele mele şi şi-a aprins o ţigară.

- Asta, am spus.

Se numea „Lamentaţia vânzătoarei de fructe”. O compusesem în Kurgja în prima vară de după căsătorie, după ce făcusem dragoste cu soţia mea şi în vreme ce o vânzătoare de coacăze cânta în piaţa din faţa clădirii.

Mi-a făcut semn să încep. În timp ce citeam, s-a lăsat în mâini şi-n genunchi şi, cu un cuţit de vânătoare, a luat pământul pe care îmi cădea răsuflarea şi l-a pus în cutie.

Când am terminat, a sigilat cutia şi s-a închinat.

- Asta e tot. Acum de fiecare dată când voi vrea să-mi aduc aminte de ilustrul poet aflat sub supravegherea mea, nu va trebui decât să deschid cutia pe-o vreme mai călduroasă.”

"Biblioteca geografului" - Jon Fasman . "Calator in bezna"  -  Diana Alzner - Link : AICI